Uimirea de pe fața babei Tamara se transformase treptat într-un amestec de sentimente: neîncredere, speranță dureroasă, teamă. Iar bărbatul care stătea la poartă nu se mișca deloc, doar trase aer adânc în piept și spuse cu grijă, aproape în șoaptă:
— Tamara? Tu… ești tu?
— Vasile?.. — vocea i-a tremurat trădătoare. — Tu… ești viu?..
Se ținea de balustradă, ca să nu cadă. Cu mult timp în urmă, mai bine ( mai multe articole pe CiteStiri.com ) de patruzeci de ani, Vasilele ei plecase la muncă… și dispăruse. La început mai veneau scrisori, apoi un singur apel — și gata, tăcere. L-au căutat, l-au dat dispărut, și-n sat demult îl credeau mort. Dar ea… ea l-a așteptat. Mult timp. Așteptat, până când a învățat să trăiască fără speranță.
Și-acum uite-l, stă în fața ei. Cărunt, ușor cocoșat, dar cu același zâmbet în ochi, cu aceeași aluniță lângă sprânceană. Ținea în mână o trusă veche de scule.
— Cum… cum de… — vocea iar i-a cedat. — De ce n-ai venit înapoi?
Vasile oftă și-și coborî privirea.
— Am avut un accident. Mi-am pierdut memoria. Abia acum un an au început să-mi revină amintirile… puțin câte puțin. Și primul chip care mi-a apărut în minte a fost al tău. Am găsit într-un dosar vechi o adresă… a ta. Și m-am angajat la firma aia… „Bărbat la oră”, că m-am gândit că poate văd pe cineva cunoscut… Și uite-mă…
— Doamne… — Tamara s-a așezat direct pe banca de lângă pridvor, așa cum era, fără să-și scoată baticul. — Eu credeam că ești de mult sub pământ… Atâția ani… Și eu chiar ți-am scos pensie, îți dai seama?
Amândoi au râs — un pic printre lacrimi, un pic prin durere. Și apoi a urmat tăcerea, dar nu una apăsătoare, ci din aia care parcă te îmbrățișează și-ți șoptește: „O să fie bine”.
— Și… — întrebă Vasile cu grijă — să mă uit totuși la acoperiș?
Tamara a râs din nou.
— Păi uită-te, cum să nu. Iar eu pun de-un ceai. Mai am din ăla care-ți plăcea, cu mentă.
De atunci, totul s-a schimbat în casa babei Tamara. Acoperișul nu mai curgea, gardul stătea drept ca un soldat, iar la ferestre apăruseră iar flori. Dar cel mai important — în ochii ei se aprinsese din nou o scânteie. Pentru că în fiecare dimineață, ca pe vremuri, făcea cafea pentru doi, iar Vasile repara tot ce-i ieșea în cale — de parcă voia să recupereze anii pierduți.
Vecinele, firește, au tot bârfit o vreme. Catrina o tot dădea înainte că „ea i-a adus noroc babei Tamara, că doar ea a găsit numărul firmei”. Iar prin sat se făcea deja glumă: „Vrei noroc? Sună la ‘Bărbat la oră’!”
Și doar baba Tamara, seara, când stătea pe bancă cu Vasile și se uita la stele, mai șoptea din când în când:
— Bine că te-ai întors… chiar și după atâta timp. Că dragostea… n-are ceas.
